Într-o seară târzie de primăvară, într-o lume care înnebunea din ce în ce mai mult, după ce ascultasem cum câţiva zugravi încercau să mai dea o faţă Hexagonului prezentând publicului care stătea cu gura căscată la televizor şi cu inima strânsă, niste hărţi colorate, nişte curbe încovoiate de multe nevoi dar mai ales de nevoia de pricepere a celor care le desenau, so, cum ziceam, într-o seară covidiană dintr-o primăvară coronavirusată, am ieşit din cotidianul meu graseiat şi dezinfectat cu clor, şi m-am trezit într-o Românie pe care o crezusem pierdută, sau pe care cu greu o regăseam, aşa, din când in când, la vreun colţ de amintire sau prin vreun ungher plin de vorbe televizate – dar, ehe, trebuie să ştii să citeşti printre rânduri, tataie, cum zicea bunicul, Dumnezeu să-l ierte… O Românie plină de mânie, dar, of, atât de frumoasă şi care îşi găsise adăpost în vorbe, în aurul cuvintelor (ro, or, măcar acest « du-te-vino » să îmi fie permis, dacă tot ne ţin ăştia închişi în casă !), în amarul şi în umorul unui prieten, au hasard d’une rencontre, cum se zice pe aici pe la mine, şi, îndrăznesc să mărturisesc, au bonheur des dames aussi, cum se zicea tot pe aici, însă în alte vremuri. Am intrat amândoi într-un altfel de magazin de vise şi acolo, fără scrisorele de ieşit afară, fară bilete de voie şi de nevoie, dar cu multă bucurie, am obţinut cea mai mare victorie pe care doi oameni o pot spera vreodată împotriva absurdului : ne-am apropiat, prin cuvinte şi pe cât ne-a fost cu putinţă, de Sens.
Judecătorul-penitent al lui Albert Camus, în barul lui din Amsterdam, acel Jean-Baptiste Clamence care urla în deşertul post-belic, ne-ar fi invidiat : avocat, nu se oprise pe Pont-Neuf la auzul căderii în hău a Omului, şi, înnebunit, coborâse în ţinutul de jos (aux pays bas), în infern, pentru a spăla cu lichior de genièvre şi prin cuvinte de judecător (rădăcina str poate fi citită shoter, în ebraică) sângele (dam, în aceeaşi limbă) unui întreg popor (am, idem). Jean-Baptiste Clamence povestea oricui era dispus să îl asculte, şi, când nu se găsea nimeni prin jur, singurul care îl mai băga în seamă era proprietarul barului care se chema, Dumnezeule, cum altfel, Mexico-City ! Barul nostru virtual s-ar putea cheama Corona, ca berea mexicană, nu ştim cine e proprietarul şi ascultătorul nostru (sau nu e important pentru povestea asta …), dar am avut marea şansă de a vorbi unul cu celălalt, de a ieşi astfel fiecare din deşertul propriu, un coming-out de neuitat, în vremurile astea aproape biblice care ne aduc aminte de o altă ieşire dintr-un alt deşert, care ne trăieşte în fiecare primăvară şi ne călăuzeşte drumurile noastre, ale tuturor celor mai mult sau mai puţin fericiţi, mai mult sau mai puţin săraci, într-ale duhului sau altfel…
Crima de care se făcuse vinovat Clamence era că nu vorbise şi că pierduse astfel cel mai important proces din viaţa lui pentru că ştia şi nu mărturisise nimănui nimic : crimă teribilă, pedepsită încă din antichitatea iudaică, când vorba nu era numai creatoare de lumi dar şi distrugătoare de suflete. Oricine are cunoştinţă de ceva care poate fi folositor unei instanţe de judecată, e dator să spună, să aducă în faţa judecătorilor (ex-ponere) ceea ce ştie. Principiu vechi, de când lumea noastră juridică iudeo-creştină înrădăcinată în Vechiul Testament şi în cele zece sau mai bine zis şase sute treisprezece porunci, şi care nu încetează să ne bântuie constiintele amortite din acest început de mileniu când « whistleblower » devine « avertizor de integritate ». Cum, domne, « avertizor », ce e, led de la maşina de spălat, acea maşină de spălat urâtă de Baudrillard pentru că ne lasă împuţinaţi de sinapse şi ne fură din sensibilitate - cum Dalila i-a furat cele şapte bucle-emoţii lui Samson-, pentru că reduce spălatul rufelor la apăsarea pe un buton ?! Nu cred că îi plăcea lui Jean Baudrillard să spele rufe (am o mătuşă care adoră să spele de mână!), dar toate gesturile complexe pe care le făceam înainte, toate senzaţiile pe care le construia creierul nostru pe baza percepţiei, s-au dus pe apa sâmbetei, şi cu ele un fel de a funcţiona care ne făcea creierul să lucreze : lucrul manual. Azi facem aproape tot din vârful degetelor şi ne mai mirăm că mergem în vârful picioarelor prin viaţă, şi că avem nevoie de emoţii din ce în ce mai intense, ca « să simţim că trăim ». Ne drogăm cu chestii digitale (înainte digitalina era considerată otravă, azi cică ar fi şi un tonic cardiac, dar mai suntem siguri de ceva ?), iar integritatea devine ce, o pană de curent sau de benzină, sau chiar un risc de explozie ca în filmele cu Bruce Willis ?!
Fără a găsi punctul de confluenţă al omului politic cu omul etic căutat de mulţi alţii înaintea noastră (Tzvetan Todorov, Alain Supiot, « to name but a few »), am găsit însă grija autentică faţă de celălalt, responsabilitatea faţă de seamănul nostru, acel « être-pour-autrui » si cher à Emmanuel Levinas. « To care or not to care » : noul imperativ categoric le depăşeşte pe al lui Kant şi pe al lui Hans Jonas, în azi-ul covidian îngrădit în zicere « pe persoană fizică » dar zidit în pereţi discursivi autoritari, pentru că este golit de simţire, este rece ca un semn de circulaţie pe care, dacă nu îl respecţi, « les brigades » (da, aşa le zice în patria drepturilor omului) îl apără, fiind abilitate să îţi tragă o amendă zdravănă, pe lângă testul vieţii, care te bagă fără drept de apel într-o puşcărie virtuală a « contacţilor », a suspecţilor, a acelui « à-peu-près », a acelui « presque-rien », a acelui « je-ne-sais-quoi », despre care vorbea Vladimir Jankélévitch într-o cu totul altă realitate, dupa o altă pandemie, de crime împotriva umanităţii (ai cărei vinovaţi, în treacăt fie spus, au continuat să trăiască bine-mersi în imensa lor majoritate), dar care, pe planeta coronavirusată, primesc sensuri noi, politico-poliţienesco-biologico-absurde.
Faza bună cu covidu’ e că, pentru a ne păstra integritatea mentală (că de aia fizică nici nu mai trebuie să ne sinchisim noi, au grijă guvernele să ne-o protejeze, să ne-o repereze à la dom’ Mitică, şi-mi aduc aminte aici de extraordinara Draga Olteanu Matei în acel rol caragialesc incredibil!), ajungem să jucăm astfel de partide de tenis (de masă - cu p, cum era bancul din liceu - ca testările de coronavirus, ori de câmp, ca pe ăia pe care îi batem la plural cu mai mult sau mai puţină graţie) şi să creăm sau să vedem (mă rog, e cam acelaşi lucru, privirea, ca şi cuvântul, este creatoare, iar ochiul este şi neant) legături mai aproape de adevăr, între oameni, între cuvinte, între ideile care plutesc în aer şi care, dintr-o dată, ne găsesc…
In lumea asta care se chirceste, se retrage în ea însăşi ca un melc în cochilie, în care toţi ne ascundem de noi în case şi pe după măşti de hârtie, această providenţă, datorită căreia existăm, este redusă de către înseşi creaturile ei la noua religie a momentului, LADY PRUDENCE.
Prudenţa apare ca un nou « tsimtsoum » - strângere în ea însăşi a providentei, concept central al filozofiei iudaice, conform căruia Dumnezeu s-a retras în şi din el însuşi pentru a lăsa loc lumii - acum sub forma unui al câtelea exil forţat al Înţelepciunii unui demiurg speriat de ordonanţe militare. Este erijată la rang de lege fundamentală şi de nou viţel de aur în deşertul « Şi n-ai ce-i face ». Însă prudenţa zilelor noastre nu este nici pe departe cea a anticilor, nu e φρόνησις, « phronêsis » a grecilor, care semnifica (în sensul etimologic al cuvântului) a gândi ! Nu, nu e nici tovarăşa « Sophiei » (nu, nu Loren, nici Vergara, aia a lui Heraclit din Efes, nu, nu e pe Instagram – sau poate mai ştii ?!), nici deschizătoarea de drumuri a legilor divine a lui Platon, nici virtutea morală a lui Aristotel, nici izvorul tuturor celorlalte virtuţi cum spunea Epicur, nici o ştiinţă (a ceea ce se face şi a ceea ce nu se face) cum credeau stoicii, nici ordinul semantic văzut de Spinoza în « Caute », şi care ne spunea să căutăm sensul strict al conceptelor prin definiţii precise…
Şi tocmai pentru că prudenţa noastră cea de toate zilele nu e nimic din toate aceste lucruri, ea trebuie însoţită, protejată, ca o « damzell in distress », de un Făt-Frumos covidian biolog « of course, virus oblige »: de un justificativ care să facă justiţie (tot etimologic, că altfel cum …) !
De aici până la “Prudența justificată” nu mai e decât un pas : “a small step for man, a big step for humanity”! Dar stai, cum zic vocile alea tembel de semi-surprinse de la « teleshopping », ce avem noi aici ?... O întrebare ajutătoare sau sunăm un prieten ? Cum toţi prietenii dormeau la trei jumate dimineata pe 8 mai, am întrebat publicul de pe net, şi, spre stupoarea mea, am descoperit că nici englezii, nici francezii, nici italienii, nu zic altfel decât « justified prudence, prudence justifiée, prudenza giustificata » : s-or fi luat unii după alţii?! Ibericii nu folosesc, nu servesc, mai prudenţi! Cum aşa?! Cum « prudenţă justificată » ? Adică prudenţa, asa cum e ea prudentă, nu-i suficient că este bine înfiptă etimologic şi semantic în gândire, în înţelepciune, în virtute, în ştiinţa comportamentului, şi, nu în ultimul rând, în precizia lingvistică, nuuu, trebuie s-o mai justificăm o dată, să o mai explicăm, să îi convingem pe ceilalţi că e absolut necesar şi obligatoriu să fie prudenţi justi-ficat !Ficat, ficat !! cum striga porcuşorul acela isteric şi bleu dintr-o bine-cunoscută reclamă… De-aici, tot ce ne mai rămâne de făcut e să ne întrebăm (prudenţi, deci, de când s-a decis prin ordonanţă că prudenţa nu mai înseamnă nici gândire, nici înţelepciune) cine are nevoie să justifice prudenţa şi de ce… Dar intervine o altă problemă, « car qui s’excuse s’accuse », şi ne trezim că ne zice nu ştiu mai cine că propagăm nu ştiu ce, Doamne-fereşte, şi ne mai pricopsim şi cu vreo “jurisprudență afectată de viruși” (merci, cher maître !)… Singura speranţă tot la Dumnezeu rămâne, dar până la el, ne mănâncă noii idoli la care ne închinăm de câteva luni încoace, printre care « Sancta Masca » pare cea mai proteiformă şi mai plimbăreaţă, căci din proto-semiticul « mask » (piele, blană de animal) a ajuns să însemne « negru, pată », dar şi « demon, fantomă, vrăjitor » în limbile romanice, şi « fals, denaturat, faţă falsă » în arabă (limbă în care se remarcă prezenţa altui concept care îti îngheaţă sângele în vine, şi anume acela de taqiya sau arta disimulării în slujba djihad-ului, război împotriva tuturor celor ce nu cred în ce spune autoritatea terorii).
Într-un târziu, cum se crăpa de ziuă iar eu tot întrebam cuvintele de sănătate (reflex pavlovian în vremurile astea de distanţare-izolare-panicare, de ajungi să dai bună-ziua la câini pe stradă ou presque), « am plecat la drum în zori spre cel ceasornicar » ca în minunatul cântec al lui Mircea Baniciu, şi-am luat secunda care m-aştepta cuminte, după uşă, ca o mâţă neagră dintr-o altă viaţă, şi amândouă ne-am culcat cu speranţa (negolită de emoţie, ca prea juridicele ''expectation'' şi ''expectancy'', şi care acum, colac peste pupăză, s-au molipsit de niscai sonorităţi medicamentoase) care tindea (attendere) spre infinit, spre punctul de origine a dreptului. ''And justice for all.''
