Pentru prima dată de la marea glaciațiune covidiană iau metroul în dimineața, devreme, ca să merg la un control medical de rutină. Când se duce românu' la doctor, e stresat. Din varii motive, nu numai că-i e frică să nu afle că are cine știe ce pacoste de boală... Că sunt analizele scumpe, că dacă n-o fi doctoru' mulțumit de 'atenție', că ce să-i dea și secretarei, că pe urmă nu-i mai face programare pe repede-nainte, etc. etc. etc....
E, la Lyon nu ai toate grijile-astea, dar acu' avem covid... Și se simte. Nu de când ieși din casă, nu, mai devreme, spre exemplu de seara de dinainte când îți dai seama că trebuie să te organizezi meticulos : cu ce te îmbraci ca să te poți dezbrăca regulamentar, adică fără să-ți dai masca jos (că dacă ți-o dai jos, de unde îți mai pui alta?! Aici e penurie de măști și de mănuși de protecție, am cumpărat câteva 'pe sub mână' acuș vreo două săptămâni, de la o farmacie, și m-am întors brusc în timp în momentul în care farmacistul îmi dădea speriat și uitându-se în toate părțile pungulita subțire de hârtie cu cele cinci măști chirurgicale devenite marfă de contrabandă. Când am comandat pe net din China, de unde din altă parte?!, mi-au trimis două sute cincizeci de mănuși sanitare de unică folosință în loc de măști, știut fiind ca asiaticii nu pot spune 'nu', 'nu avem', e chestie culturală, că riscă să-și 'piardă fața' iar pe vremurile astea chiar ar fi o tragedie, pe ce și-ar mai pune măști?!Și acum mulțumesc destinului a nu știu câta oară că m-am născut și am crescut în România comunistă care, pe lângă toate chestiile nasoale specifice regimurilor totalitare, m-a obișnuit să mă 'descurc' într - o lume pe care unii au încurcat-o acum de nu mai știm pe unde să scoatem cămașa...) Apropo de cămașă, bunul simț practic îmi dictează cum să mă îmbrac ca să mă dezbrac cât mai ușor pentru electrocardiogramă, ecografie, etc., imperativul categoric fiind "CU MASCA PE FAȚĂ! "O cămașă (că o deschid la nasturi), o fustă și dres de mătase (ca să nu mă chinui dând blugii jos și pentru ca să poată doctorul să branșeze electrozii pe glezne cum trebuie), nefardată (ce ne mai arătăm toți și toate adevăratele fețe! Dar la șase jumate dimineața, totuși, crede-mă, une quadra' , cum se zice pe aici ,nu prea are chef să iasă din casă în alt scop decât mersul la piață fără măcar o umbră de culoare pe pleoape! Continuând planificarea plecării la doctor ca atunci când pregătea mama bagajele să plecăm în concediu la mare, regăsesc, deci, aproape același stres dar mă bucur iar că am trăit experiența copil fiind și știu acum ce am de făcut : săru-mâna, mamă !
Pe stradă, lume puțină, cu mască, fără mască, în metrou oamenii așezați departe unii de ceilalți chiar și fără să fi citit vreundeva vreo indicație sau interdicție pe vreun afiș care nu există de fapt, și în același timp mă simt și revoltată și ușurată… Cum să nu impună autoritățile itebeo-lyoneze reguli vizibile prin sfântul cuvânt scris și tipărit cu litere de-o șchioapă, sau măcar prin niște desene acolo, în vremurile astea de fâțâială colectivă autorizată ? Jurilingvista din mine se simțea într-un teren minat, pe meleaguri necunoscute și deci periculoase, cetățeanca în așteptare de protecție din partea Statului era descumpănită… Si dintr-o dată, se făcu lumină, și îmi dădui seama – singură !- că Statul are încredere în proprii cetățeni ! Gata, am crescut, ne-am făcut mari, știm să ne descurcăm și singurei, nu trebuie să ne mai spună nimeni ce și cum să facem, ne putem lua zborul liberi în viață… Animată de aceste ultime gânduri pozitive – că doar trebuie să gândim pozitiv, nu-i așa , să nu ne stresăm, că stresul reduce imunitatea și pe urmă degeaba a avut Statul încredere în noi că noi tot ne întoarcem plini de covizi acasă ?!-, am coborât la metrou, unde nu mică mi-a fost mirarea să văd că, totuși, în ceasul al doișpelea, Statul se hotărâse să nu ne lase, să nu ne abandoneze sorții noastre nemiloase de sărmani călători cu transportul public lyonez pe timp de covid : se vede treaba că nu suntem încă destul de „dospiți„ și că, aflați la voia întâmplării, riscăm să devenim periculoși, nevoia, cât și dezvoltarea capacității de a gândi singur putând fi dăunătoare sănătății societăților actuale adânc înfipte în conformism…
Așadar, TCL-ul fusese însărcinat cu siguranța noastră iar asta se vedea cu claritatea izbitoare a unui test de sarcină când mă uitam pe jos pe unde mergeam și unde angajații teseliști lipiseră cu mare acuratețe numeroase cercuri cu săgeți în mijloc și care se țineau una după alta în șir indian, indicând precis și fără vreo urmă de tăgadă calea spre raiul subteran – sau, mai corect arhetipal și nu numai, spre infernul subpământean (la ore de vârf metafora asta se preschimbă în realitate ca trăsura Cenușăresei la miezul nopții în dovleac !) : deocamdată încă mai e liber la percepție dar când s-o prinde cine trebuie că nu numai în rusește „percepție„ înseamnă „întâlnire„, deci dialog, alteritate, schimbare, evoluție, atunci cred că Elon Musk își va realiza visul dement și vor legifera obligativitatea cipurilor și moartea rațiunii care acum e doar în comă. Asemănarea „abia-nțeleasă /plină de-nțelesuri„ cu redutabilul instrument aducător de imensă bucurie sau de adâncă disperare, după caz și după buget, coane Fănică, cum ar zice inegalabilul Pristanda, recte testul de bebe, era din cauza naturii neîndoielnic artistice, creative a vreunui șef sau a vreunei șefe care urmase ad literam injoncțiunea conducătorilor noștri vremelnici și care, în loc de măști, mănuși și alte alea, ne oferă multe sfaturi și tutoriale DIY despre cum să ne reprofilăm și să devenim, din patria drepturilor omului, țara croitorașilor cei viteji care își confecționează singuri, de bună voie și nesiliți de nimeni, botnițele mântuirii de covid și de conceptul, total perimat azi în societatea noastră gregară, de „in-di-vid„. În paranteză fie spus, ideea sănătoasă de individ se fondează pe despărțirea etimologică și ontologică de vid (in-dis-vido), în vreme ce covidul nostru planetar este distrugător de diferență chiar morfologic vorbind, pre-fixându-ne pe toți și astfel atașându-ne masiv la neant : co-vid…
Revenind la oile noastre din metroul lyonez, șeful sau șefa cu pricina fusese sigur pictor sau măcar zugrav într-o viață anterioară și mai avea și niște idei cât se poate de clare despre diferențele dintre sexe, așa că rezultatul era roz si bleu, ca un salon de maternitate ! Săgețile de dus era roz bonbon, cele de întors, bleu ciel, și pentru câteva secunde m-am bucurat, recunoscându-mă ca gen și sex în coloana de săgeți roz, că drumul meu era un drum din categoria „dusurilor„ (cât de curând cred că voi intra eu cu mare succes în cea a „dușilor cu pluta„ dacă mai ține mult filmul ăsta prost în care jucăm toți de câteva luni) și că feminitatea mea evidentă mă punea în mod teselist firesc pe calea cea dreaptă către cabinetul cardiologic. Nu m-am gândit pe loc la confuzia creată în rândul minorității LGBTIQ cu un astfel de marcaj pe jos, le-aveam eu pe ale mele numeroase nedumeriri și, sincer, nu mai pot face față atâtor majuscule adunate la un loc pentru a semnifica realitatea…
M-am înfiorat însă la perspectiva drumului înapoi spre casă, indicat cu săgeți bleu : pe unde urma să scot cămașa care, printr-o fericită coincidență, era tot bleu ciel (Cel de Sus are grijă de noi întotdeauna !) dar care nu avea puterea magică de a mă transforma într-un purtător natural de albastru legitim conform regulilor nescrise ale societății noastre ? Ca să înduplec vreun potențial vajnic cerber al săgeților de culoarea văzduhului, și pentru că nevoia de shopping ca terapie a noului proaspăt și altfel contra vechiului bolnav și încremenit în frică și nesiguranță era imperioasă, când am ieșit de la doctor m-am oprit în Monoprix-ul de vizavi, singurul magazin deschis la opt și zece dimineața care vindea altceva decât de-ale gurii (de-abia mai suport să cumpăr „mâncare„, viața ne-a fost redusă la aceste nevoi de bază maslowiene cu viteza luminii și ne-a fost anulată cu forța nevoia de a fi apreciați, recunoscuți de semenii noștri prin însuși obiectul pe care trebuie să îl purtăm pe fețe și prin culpabilitatea înscăunată în noi datorită „distanțării sociale„ ). Am respirat și mi-am cumpărat (ah, dativul ăsta care îmi lipsise așa de mult!) o fustă, niște bluze, o rochie, o pijama, toate în diverse nuanțe de albastru (în magazin, văzând hainele cu pricina, mă gândisem cu bucurie doar la culorile Israelului, ale Ierusalimului a cărei zi era joi, sublimând în felul ăsta cotidianul și intenția itb-ului de aici – unde dai și unde crapă !) Am adăugat în coș și niște dresuri de mătase (vreo zece – de la librărie tot vreo zece cărți cumpărasem săptămâna trecută, ce-ar zice un psihanalist despre asta, nu vreau să știu !), câteva cosmeticale și am clacat în fața gelurilor hidroalcoolice de dezinfectat pe mâini : imposibil să găsești și să nu iei pe vremurile astea care oricând pot redeveni de restriște hidroalocoolică ! Moștenirea genetică și culturală din România anilor 80 și-a spus cuvântul, vremuri de mult apuse dar atât de actuale în anumite privințe, când tot românul (sau aproape) se așeza la coadă fără să știe ce-o să bage și când lua tot ce se găsea, că se găsea greu. Cu feminitatea proaspăt confirmată prin cea mai autentică și neîndoielnică probă, cea a cumpăratului de țoale total inutile dar o, cât de juisive !, am purces către casă, cu același metrou bleu-blanc-roz și am ajuns obosită dar fericită pe strada mea, unde am intrat în farmacia pe care o are un cuplu vietnamez de toată isprava cu care mă știu de ani buni, și de unde am cumpărat aproape pe sub tejghea o cutie întreagă cu … măști chirurgicale, aproape de negăsit pe piață !
Puteam să mă întorc acasă cu toate misiunile îndeplinite și, de aici, să plec într-o altă călătorie, luată pe sus de un prieten mare amator de limbă și muzică rusă : pe Skype ne-am luat zborul spre un cer la fel de albastru, cel al Moscovei, printr-un cântec de care m-am îndrăgostit la prima vedere :'' Podmoscovnie vecera'', ''Serile pe malul Moscovei''. Mai întâi am iubit cuvintele citite, explicate cu familiaritate și bucurie de bunul amic idișist : ''vsio zdiesi zamerlo'', Всё здесь замерло, strămoș al savurosului românesc „a o mierli„, „ totul aici a murit puțin câte puțin„, a intrat în moarte prin prefixul za- ca într-o devenire ; ''lunăvă serebra'', лунного серебра, argintiul lunii, înrudit cu englezescul ''silver'' dar o, cât de melodios sună-n rusește ; ''tihîi'', tăcut, de unde și tihna noastră, alăturarea asta de vocale în surdină strânse în jurul acelui „h„ de-abia respirat, suflu liniștit al celui care doarme ; ''daragaia'' și mult mai intensul ''milaia'', милая, traduse prin „dragă„ amândouă, primul vorbind despre prietenie, al doilea fiind rezervat iubirii-pasiune și care implică mila pentru pathosul din noi ; ''trudno vîskazati i ne vîskazati'', tрудно высказать и не высказать, o minunăție de frază, un dans al zicerii și nezicerii, un oftat greu al celui care are ceva pe suflet și trebuie să îl extirpeze prin cuvânt ; ''sierdțe u minia'', сердце у меня, „inima mea„ nu-i traducere, e amputare semantică, noi punem inima la distanță raportându-ne la ea în mod posesiv, slavul este sclavul ei, ea este în el, în viața lui, în ființa și în ființarea sa ;''rasvet'', altă nestemată,„răsărit, zori„, pornind de la ''svet'', „lumină„ dar și „buză, limbă„ la originile sale ebraice, de unde suviet, și sfat, care ne duc cu gândul la Safed ori Tsfat, celebrul oras al cabaliștilor din vechea Palestină, și înmulțind această lumină prin ras-, punând-o în mișcare, repetând-o până când se face ziuă - ''fiat lux'', așa cum prin cuvinte spuse iar și iar se face lumină și în sufletul omului; ''zametneie'', заметнее, un miracol semantic care conține esența relației cu celălalt și cu lumea– neapărat dublă, dialogală, cu celălalt în centru, a percepe înseamnă a întâlni și invers. Imposibil aici să te speli pe mâini de lume, lumea suntem noi ăștia trăitori în fiecare clipă, legați de timp și ancorați în celălalt pentru a ne construi, a ne identifica, a ne recunoaște. ''Ne zabudi, tak pajalusta, budi dobra'', Не забудь tак, пожалуйста, будь добра, „nu uita, așa te rog, fii bună„ serile văratice petrecute pe malul Moscovei, și între „a fi„ și „a uita„ nu-i decât un pas, uitarea fiind trecerea în neființă absolută, cea mai cruntă pedeapsă dumnezeiască și omenească pe care o poate primi un om. Si mai apoi am descoperit cântecul, pe care l-am ascultat și l-am cântat cu dor și cu drag, cu bucurie și cu nostalgie, cu sufletul plin, legănat de vise și de amintiri, știute și neștiute, ''piesnia slîșitța i nie slîșitța'', „Песня слышится и не слышится„, întocmai unor cîntece care acum se aud, acum nu se mai aud, par că se pierd în noapte vieții dar revin în seri de vară …
Comentarios