M-am uitat la o dezbatere pe tema « Dreptul a devenit unul exclusiv pozitivist ? » de anul trecut, şi m-am enervat din cauza argumentelor falacioase ale unui domn jurist, ba mai mult, chiar profesor de drept, despre inexistenţa dreptului în regimurile autoritare şi despre deturnarea ideilor Hannei Arendt !
Păi, dacă zice că ăla nu era drept pe vremea comuniştilor sau a naziştilor, îi absolvă pe nemernicii care au nenorocit milioane de oameni de vina de a fi organizat o întreagă societate astfel încât să permită acele crime abominabile ! Şi dacă îi ia din importanţa de « sistem de drept », atunci minorează şi crimele nazismului, şi crimele comunismului, şi aşa ceva este o crimă în sine. Dacă nu a fost « drept », atunci ce a fost ? E, ăia au fost nişte neştiutori, nişte primitivi, nişte înapoiaţi, daaa, şi, prin urmare, faptele lor trebuie considerate ca atare. Legiferarea într-un cadru foarte bine şi strict organizat în nazism şi în comunism a fost procedeul însuşi prin care au fost instituite regimurile politice. Şi organizarea este ceea ce distinge genocidul nazist de alte crime de război… Cu un astfel de raţionament se ajunge direct la negaţionism, sau măcar la disculparea parţială a naziştilor.
Je sais que je prêche peut-être à des convaincus, mais là je suis hors de moi… Auzi, tu, ce să aducă în dezbatere drept argument-forţă : « eu am scris despre asta ! » - oricine poate scrie tot felul de aberaţii !
Going on : câteodată nici nu ştii când e vorba de prostie sau de nemernicie, sau de « ambele amândouă » ! Hannah Arendt nu se opreste acolo cu discutia despre Eichmann, iar domnul din platou, daca ar fi citit până la capăt măcar foarte subţirele volum-eseu al filozoafei intitulat Considérations morales - 93 pagini, cu tot cu cuprins şi note, nimic mai mult, într-o oră n-ai ce face !-, dar ce zic, nu să le citească pe toate, dacă ar fi ajuns măcar la pagina 37 (din traducerea franţuzească, de exemplu), ar fi reţinut, poate ca femeia zice cu subiect şi predicat :
« Pour nous, et dans ce contexte, la distinction entre le savoir et la pensée est cruciale. Si l’aptitude à discerner le bien du mal avait quelque rapport avec l’aptitude à penser, alors nous devrions pouvoir « exiger » son actualisation chez toute personne saine d’esprit, sans considération pour son érudition ou son ignorance, son intelligence ou sa stupidité. »
Deci, nici nu se pune, de fapt, niciodată în mod veritabil problema inaptitudinii lui Eichmann dea gândi, acesta fiind doar un element din construcţia raţionamentului şi discursului Hannei Arendt. Ea ne pune în gardă mai înainte (p.35) : « « L’activité de connaître n’est pas moins un acte d’édification du monde que celui de construire des maisons. », si ne spune că va încerca să cunoască, que je comprends dans le sens de « naître avec », con-naître, cum a funcţionat acel om în acea situaţie. Intr-o foarte subtilă manieră talmudistă, ea avansează o ipoteză la începutul eseului ei tocmai pentru a o putea refuta ! Cine nu se prinde, se duce după fentă.
La pagina 41, ne luminează încă o dată :
« Toute l’histoire de la philosophie, qui nous en dit tant sur les objets de pensée, et si peu sur l’activité de penser elle-même, est embrasée par une guerre intestine entre le sens commun, le sixième sens, le plus élevé, qui adapte nos cinq sens à un monde commun et permet de nous y orienter, et la faculté de penser de l’homme, en vertu de laquelle il peut s’en retirer. »
Donc, ce qu’il manquait dans la structure de l’individu Eichmann n’était pas l’aptitude de penser, mais le sens commun présenté comme « le plus élevé » des nos sens, qui couronne nos cinq sens et qui aujourd’hui serait nommé « empathie ». Eichmann era un monstru pentru ca era inapt, nu să gândească, ci să empatizeze !
Iar aici ajungem la emoţia absolut necesară şi obligatorie actului juridic într-o societate umană şi normală la cap… Nu-i suficient să ai reguli de funcţionare, că nu suntem maşini de spălat sau aspiratoare, e nevoie de drept pentru că, aşa cum atât de bine spunea un alt jurist român, unul adevărat de data asta, dreptul presupune eroare, încredere şi lipsa acesteia, respect şi lipsa lui… Fără asta, Eichmann, şi alţii ca el, au urmat regulile, şi atât. De altfel, asta a şi fost apărarea lui, şi poate că aşa a crezut că va scăpa de condamnarea la moarte. Dar socoteala de acasă de la Buenos Aires nu s-a potrivit cu cea din târgul Ierusalimului. Heureusement.
Comments